Ursul este un simbol al rezistenței, puterii și vitalității, iar românii îl admirau, dar se și temeau de el. Era sărbătorit în mai multe zile din an și era asemănat cu omul, mai ales că este un animal inteligent și stă uneori în poziție bipedă. Mai jos puteți citi despre cum era văzut ursul în preistorie, dar și în Evul Mediu european, dar și cum l-au văzut românii și ce superstiții aveau legate de zilele când îl prăznuiau. Tot în articol puteți citi și despre numeroasele expresii legate de urs din limba română.
Informația pe scurt
- Oamenii din paleolitic aveau un cult al ursului și il venerau în ritualuri complexe. La popoarele germanice și scandinave ursul era simbol al regalității, al războinicului, forța și ferocitatea ursului fiind atribute pe care și războinicii voiau să le posede.
- Pentru biserică, în Evul Mediu, ursul era simbol al Diavolului și personificare a răului și haosului. În Europa de Vest biserica a contribuit în urmă cu aproape un mileniu la detronarea ursului din poziția de rege al animalelor, unde a fost plasat leul.
- Per total, ursul era considerat mai degrabă folositor decât dăunător în tradiția românească și se credea că influența în bine ursitoarele la nașterea copilului. Nou-născutul era uneori uns de moașă cu untură de urs, pentru a crește voinic și sănătos.
- Ursul era pe la noi prăznuit în mai multe zile din an: ”Macaveiul Urșilor” sau ”Împuiatul Urșilor” era sărbătorit pe 1 august și primele trei zile ale lunii februarie sunt dedicate unor divinități preistorice numite ”Martinii de Iarnă”, patroni ai urșilor.
- Sunt multe expresii în română legate de Moș Martin, dincolo de celebra ”s-a strâns lumea ca la urs”. Când nu-ți plăcea de cineva, se zicea că-l iubești ”ca ursul pe lup”, iar despre cineva care era obligat să facă ceva ce nu voia se spunea că ”joacă precum ursul”.
- Ursul este un animal cu o capacitate deosebită de adaptare la mediu, ajutat de două super-simțuri – cel al auzului și cel olfactiv. Este capabil să detecteze sunete foarte fine, între 16 și 20 de hertzi, și ne poate auzi chiar și de la 300 de metri. În ciuda aspectului greoi, ursul poate atinge la nevoie chiar și peste 30 km/h.
Ursul, un rege al animalelor care a suferit enorm de pe urma omului
Urșii sunt animale temute, însă au și suferit mult de mâna omului, fiind chinuiți si maltratați la zoo, la circ, la vânătoare sau în locuri turistice unde, până nu demult, erau ținuți în cuști sau legați de copaci, chipurile pentru a ”distra” publicul.
Urs la sanctuarul de lângă Zărnești (foto HotNews)
România este țara cu cei mai mulți urși din UE, undeva pe la 6.000 – 7.000, și cel mai adesea, când vine vorba despre urși, este ceva negativ: fie un om a fost atacat, fie este vorba de o vânătoare cu scandal, fie de vreo grădină zoologică mizeră, în care suferința animalului este mare, fiindcă stă între betoane și mănâncă puțin și prost. Până acum câțiva ani, urșii puteau fi văzuți și la circ, dar viața acelor animale nu era de invidiat.
Când întrebi în prezent cine este ”regele animalelor” cei mai mulți vor răspunde că leul este, dar pentru europenii din vechime era, fără îndoială, ursul. Descoperiri făcute în peșteri precum Chauvet (Franța) arată clar că oamenii din paleolitic aveau un cult al ursului și il venerau în ritualuri complexe.
Un om hrănind un urs într-o noapte a anului 2005, în cartierul Răcădău din Brașov (foto HotNews)
Trăsăturile care l-au adus pe urs la un statut atât de ridicat au fost puterea și ciudata asemănăre cu omul: posibilitatea de a se deplasa biped (atunci când se orientează). În plus, ursul este maiestuos, este o apariție care uimește.
Europenii de acum câteva mii de ani se temeau de urs, dar în acerlași timp îl admirau, iar asta se vede în diversele povești populare care s-au transmis din vechime. Apoi, la celți o zeiță pe nume Artio era reprezentată cu un urs plasat fie în fața ei, fie alături de ea. Și numele Arthur este legat de urși, iar despre el puteți citi mai jos.
Foto HotNews
La popoarele germanice și scandinave ursul era simbol al regalității, al războinicului, forța și ferocitatea ursului fiind atribute pe care și războinicii voiau să le posede. În multe legende lupta cu ursul sau vânătoarea de unu singur era rit de inițiere pentru tânărul războinic dornic de a fi acceptat în grup.
În mitologia vikingilor ursul era adesea prezent: zeii Odin și Thor se deghizau în urs când veneau în lumea oamenilor, spun legendele de acum un mileniu.
Sunt orașe europene care au pe stema lor ursul, exemplele cele mai notabile fiind două capitale: Berlin și Berna.
În România s-a vorbit mult despre scandalul uciderii ursului Arthur de către un prinț din Lichtenstein și este interesant de spus că sunt istorici care cred că numele regelui de legendă Arthur vine de la urs. ”Arth” însemna urs în galeză, iar Arthur ar fi ”omul-urs”.
Ursul în Evul Mediu
Primii creștini au rămas uimiți de cât de prezent era ursul în panteonul așa-ziselor popoare barbare. Pentru biserică, în Evul Mediu, ursul era simbol al Diavolului și personificare a răului și haosului, fiindcă ursul trăia în păduri impenetrabile, iar despre aceste păduri se credea că sunt locuite de spirite rele. Câțiva regi creștini medievali au tăiat suprafețe mari de pădure pentru a le distruge păgânilor locurile preferate.
Din anul 772 Carol cel Mare a organizat vânători pe scară largă ce au dus la exterminarea a mii de urși.
În perioada medievală se multiplică legendele în care ursul era animalul malefic ce răpea fete tinerie, iar biserica a promovat legende cu sfinți care îmblânzesc ursul, mesajul transmis fiind că omul este net superior ursului și îl poate controla. Deși era admirat pentru puterea sa, teologii i-au atribuit ursului și câteva păcate capitale: era leneș, furios și gurmand.
Începând cu secolul 12 ursul devine în Europa de Vest un animal de circ, nu de puține ori ridiculizat pe scenă. Din secolul 13 ursul este detronat din poziția de rege al animalelor de către leu, acest animal exotic nefiind foarte cunoscut pe atunci europenilor, scrie Michel Pastoureau în cartea “L’ours. Histoire d’un roi déchu” (Istoria unui rege decăzut).
Încă din secolul 10 sunt date care arată că în Marea Britanie erau spectacole publice în care urșii sau caii erau antrenați și forțați să facă tot felul de dansuri, tumbe și alte lucruri ce nu le stau în fire acestor animale. Unul dintre cele mai crunte episoade era când ursul era legat de un stâlp și asupra lui erau asmuțiți mai mulți câini cu care acesta să se lupte.
Timp de secole, în Balcani și în Rusia urșii au fost înlănțuiți și forțați să ”danseze” fiind chinuiți groaznic, loviți sau arși cu obiecte încinse pentru a-i ”distra” pe privitori. În ultmii 15 ani lucrurile s-au schimbat în bine și sunt mult mai puține locuri unde urșii sunt chinuiți.
Un urs din Carpați (foto – Attila Jandi, Dreamstime.com)
Ursul și românii – Credințe și superstiții
”În credințele, basmele și legendele populare ursul este o ființă ciudată a pădurii: fată puii iarna, în timp ce alte vietăți așteaptă anotimpul călduros; dacă timpul e frumos, intră în adăpost, dacă timpul este urât, își reia activitatea prin pădure; când găsește punte peste râu o strică, când n-o găsește, dărâmă un copac și pune punte. Oamenii au asociat acest comportament al ursului cu timpul capricios de la sfârșitul iernii și începutul primăverii”, scrie Ion Ghinou în cartea ”Calendarul țăranului român – zile și mituri”.
Ursul este prezent și în calendarul popular: primele trei zile ale lunii februarie sunt dedicate unor divinități preistorice numite ”Martinii de Iarnă”, patroni ai urșilor. Cel mai periculos și mai puternic dintre ei, ”Martinul cel mare”, este sărbători pe 2 februarie, ”Stretenia”, sau Ziua Ursului.
Moș Martin, ca personificare a ursului era prăznuit în mai multe zile în afara de cele trei de la început de februarie. De exemplu: Macavei (1 august) sau Martinii de toamnă (12-14 noiembrie) și Sâmbăta Urusului (în postul Paștelui).
În aceste zile oamenii evitau să spună cuvântul urs, ci spuneau ”Moș Martin”, ”Moșul” sau ”Ăl Bătrân”.
Ce se credea despre Martinii de Iarnă
”Este un timp favorabil pentru observații meteorologice și astronomice, pentru prorocirea belșugului viței de vie și pomilor fructiferi. Conform tradiției, ursul ar ieși în acestă zi din bârlog să-și privească umbra pe zăpadă. Dacă este frig, ceață și nu-și vede umbra își dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu, bea o gură de apă și își vede de treburi prin pădure. Din contră, dacă timpul este frumos, e soare și își vede umbra pe zăpadă, intră din nou în bârlog pentru că iarna va mai dura 40 de zile”
Macaveiul Urșilor sau Împuiatul Urșilor era sărbătorit pe 1 august și era ziua care deschidea simbolic ciclul de reproducție al urșilor. Urșii din Carpați se împerechează la final de vară și început de toamnă și, după o perioadă de gestație de 7-8 luni, ursoaica naște în condiții grele la început de februarie.
Sâmbata Ursului
Era serbată în postul Paștelui, înaintea Blagoveșteniei (25 martie). Femeile țineau Sâmbăta Ursului ca să nu fie atacate în timpul verii, când umblă prin codri după zmeură, afine, mure și altele. În această zi nici nu se vorbea de urs prin unele sate, de frica lui. Femeile nu se spălau pe păr, crezând că le mănâncă ursul. Nu coseau, nu lipeau, nu făceau nicio lucrare care face zgârieturi, căci, de la caz la caz, lupul mănâncă vitele.
Per total, ursul era mai degrabă folositor decât dăunător în tradiția românească și se credea că influența în bine ursitoarele la nașterea copilului și nou-născutul era uneori uns de moașă cu untură de urs, pentru a crește voinic și sănătos. Era și tradiția ca bărbații să fie călcați de urs primăvara, fiindcă se credea că nu vor mai avea dureri de spate după muncile câmpului.â
Ion Ghinoiu face o paralelă între urs și vița de vie, amintind și de vinul bun comparat cu ”puterea ursului”
”Un lucru nu știe ursul să facă: să aprindă focul. Există o tainică legătură între vița de vie patronată de Trifonul Viilor și urșii patronați de Martinii de iarnă, sesizată și exprimată de popor prin zicala care compara vinul bun cu puterea ursului. Sărbătorile comune ale viței de vie și ursului de la început de februarie se suprapun peste două bioritmuri din natură: în pădure fată ursoaicele, iar în butucii viței de vie și în tulpinile pomilor fructiferi din podgorii și livezi începe să se pună în mișcare seva”.
Cum era definit ursul de August Scriban în al său ”Dicționaru limbii românești” (1939)
”Un animal canin plantigrad sălbatic cu păru cafeniŭ, maĭ mare și maĭ greoĭ de cît lupu. (Deși e carnivor, mănîncă cu plăcere poame și mĭere. Urșiĭ de la polĭ îs albĭ. Țiganiĭ de la noĭ îi învață să joace și umblă cu ei pin oraș ca să cîștige parale. În poveștĭ e poreclit moș Martin). Fig. Om greoĭ și ursuz”
Câteva expresii legate de urs
Cele mai cunoscute sunt
A se aduna (sau a se strânge, a se uita) ca la urs = a se aduna (a se strânge) în număr foarte mare și a privi cu o deosebită curiozitate și interes, ca la un spectacol neobișnuit.
A vinde pielea ursului din pădure = a conta pe un lucru înainte de a fi sigur că îl poți obține.
A se ține (după cineva) ca după urs = a merge în urma cuiva în număr foarte mare.
Sunt însă mult mai multe, unele nu prea se mai folosesc, dar sunt foarte interesante:
A trage nădejde ca ursul de coadă = a nădăjdui lucruri imposibil de realizat
”Joacă precum ursul” sau ”ursul nu joacă de voie” (ci de nevoie) – se spune despre cineva care face ce nu-i place, fiind obligat sau silit de împrejurări.
De asta nu are ursul coadă – se spune despre cei care. din cauza lăcomiei, pierd și ceea ce au
A iubi (pe cineva) ca ursul pe lup = a nu iubi deloc pe cineva
A se juca cu coada ursului = a se pune în situații primejdioase, atacând pe cei mai puternici
A scăpa ca din gheara ursului, cu părul vâlvoi = a ieși păgubit și cu mare greutate dintr-un pericol, dintr-o situație gravă
A fugi (de cineva) ca de urs = a se feri de răul pe care i-l poate face cineva